28 aprilie 2011

Dor

Mi-era dor de mult. Acum mai tare ca niciodata. Mai e putin, si ne vom intoarce. Stiu ca si tie ti-e dor. Nu vorbim despre asta, dar stiu, se simte, cei carora le este dor de casa se stiu unii pe altii.


Aici, peste tari si peste mari, e o frumusete rece, pe care nu o simt, la care ma uit ca la un tablou. Ca un tablou din acela in care pictorul aseaza pe panza toate detaliile necesare ca sa iti placa, sa fie complet, si cateodata pune chiar prea multe detalii si totul este prea studiat, prea complet, prea in detaliu.

Iarba taiata nu miroase ca acasa. Ploaia nu miroase ca acasa, soarele nu e asa de cald ca acasa. Cerul nu e la fel de albastru. Natura nu respira in acelasi ritm cu mine, eu respir ca dintr-un aer ce nu e de aici.

Nu mai am rabdare, ultimele saptamani se scurg prea incet, inima ar zvacni si ar pleca si maine. Dar ratiunea o mangaie bland pe umar si ii sopteste ‚mai e putin’ ... Somnul e tulburat de prea multe vise in care ma visez cu tine acasa. Nu ti-am spus, ca sa nu te intristez.

Vad soarele pe chipul tau si in parul tau. Iarba de pe dealuri freamata in ochii tai, cateodata lenes, abia miscata de adierea vantului, altadata se zbuciuma si se indoaie ca atunci cand vin vanturile de primavara. Tu, razesule, esti bucatica mea de ‚acasa’, aici intr-o lume straina. In parul tau miroase intotdeuna a soare si in ochii tai iarba danseaza in valuri.

Te strang de mana si parca simt in palma pamantul tare si fierbinte pe care paseam vara desculta. Inchid ochii si vad Baraganul, campia nesfarsita, neted ca-n palma cat poti vedea cu ochii, si inca si mai departe. Baraganul, unde m-am nascut, cu soarele lui arzator, cu pamantul lui gras si negru, muncit an de an, impletit cu sudoarea, si cu bucuria, si cu osanda. Unde luna rasare vara mare si rosie, ca o prezenta stranie la linia orizontului. Imi inchipui paradisul, pentru cand viata asta va inceta, vom fi amandoi doua adieri de vant, si vom zbura liberi deasupra campiei, vom ajunge pana pe varfurile stancilor din munti, unde ne vom incolaci suierand, vom adia peste dealurile cu vie si paduri, pana la marea cea neagra, apoi vom sufla din nou catre tarm si din nou catre campie...

Nu mai e mult, insa ultimele saptamani trec asa de greu...

Un comentariu: