Oamenii buni ajung in Rai.

Imi amintesc primele lectii de dans, cu ea, aveam numai vreo cinci ani si ma invata pasii de vals, pe muzica de la radio cand se nimerea vreo melodie potrivita. A fost nasa de botez a mamei, si ii spuneam Nasica. O personalitate cel putin controversata, daca nu chiar detestata in societate, cu o gramada de defecte, care mai de care, dar care reusea cumva in mod magic sa fie mereu in centrul evenimentelor, in asa fel incat toti aveau nevoie de ea.


Am stat in casa ei la munte vreme de doi ani in copilarie, pana am mers la scoala la varsta de sapte. A fost cea ma frumoasa perioada din viata mea, de care imi amintesc mereu cu atata placere, a fost adevarata copilarie si ea a fost mai mult decat o bunica, fiindca mi-a acordat tot rasfatul si libertate deplina pe langa acesta. Nu imi amintesc sa ma fi certat vreodata, sa fi strigat la mine, sa se fi suparat pe mine, pur si simplu nu dadea importanta micilor nazbatii pe care le facem. Mi-a implinit toate dorintele, rochia din voal galben visata facuta la croitoreasa special pentru mine, si o rochita de balerina pe care la fel mi-am dorit-o, din tifon apretat. In cei doi ani cat am stat la ea nu am simtit lipsa parintilor.

Ea m-a invatat sa scriu si sa citesc. Nascuta la inceputul secolului XX, Nasica a fost absolventa de pension. In conditii grele, fiindca parintii au dus-o acolo pentru definitivarea educatiei, intre timp tatal ei a murit in razboi, iar mama ramasa singura cu inca multi copii mai mici, nu a mai putut plati taxa de scolarizare. Astfel s-a intamplat ca la finalul primului an de pension, ea a fost singura eleva pe care parintii nu au venit sa o ia acasa, nici sa plateasca taxele datorate. Nestiind ce altceva sa faca, directoarea pensionului de domnisoare i-a permis sa ramana si sa termine studiile acolo in schimbul ajutorului la tesut covoare. Nasica imi povestea cum a intrebat-o daca stie sa teasa covoare, ea nu stia, dar a spus ca da, si a invatat din mers. Cand a terminat cei trei ani la pension, directoarea (din nou nestiind ce sa faca cu ea fiindca in tot timpul acesta nimeni din familie nu venise sa intrebe de ea sau sa achite vreo taxa) a aranjat cu un prieten medic sa o trimita la un soi de calificare la locul de munca in meseria de moasa. Asa a ajuns sa lucreze la spital, meserie pe care a practicat-o tot restul vietii.

O femeie de inaltime medie, cu o tinuta mereu dreapta, cu buzele subtiri, ochii caprui sclipind sub sprancene. Genul care atragea privirile ca un magnet, desi nu era frumoasa. Poate prin eleganta si atitudine. Infipta si curioasa, bagacioasa din fire, cu limba ascutita si usturatoare, stia tot si ce nu stia presupunea fara drept de apel. Usor cleptomana, ii suspecta mereu pe ceilalti ca o fura. Adevarul nu era o necesitate si de cele mai multe ori putea fi evitat. Sotul ei a trait fericit o viata intreaga alaturi de ea pana la aproape nouazeci de ani, fara sa stie mai mult de jumate din ceea ce facea si desfacea sotia. Iubitoare de intriga si suspans, era mereu la curent cu viata sociala si barfele.

Nu era o prezenta neaparat placuta, pe cat de utila in societate. In cercul ei de cunostinte se aflau oameni pe care fie ii ajutase cu cate ceva, fie aveau nevoie sa fie ajutati. Alunecoasa si vicleana, incerca sa profite mereu si sa fie in avantaj. M-a iubit si am iubit-o, asa cum a fost ea, cu bune si cu rele, si cu multe sfaturi si povesti din tineretea de la inceputul de secol.

Imi amintesc cand imi canta cateodata melodii vechi, care si acum imi rasuna in minte, seara la culcare, si imi povestea cum se plimba la sosea cu bicicleta impreuna cu fata directoarei de pension. Imi amintesc si lectiile de vals, si inca multe alte lectii pe care le-am inteles mai bine abia cu mult mai tarziu. Daca primii sapte ani ai copilului conteaza asa de mult cum se spune, inseamna ca ea si-a pus amprenta pe cei mai importanti doi dintre ei.

De-a lungul anilor, m-am reintors in casuta de la munte de cate ori am vrut, fara multe formalitati, cateodata si fara sa anunt, si am avut mereu senzatia ca eram asteptata. Desi nu stia cand am sa ma duc, mereu avea ceva pregatit pentru mine, cadouri pe care le cumpara cu mult timp inainte si care ma asteptau. Se bucura cand ma duceam si niciodata nu ma facea sa ma simt prost fiindca trecuse prea mult timp intre vizite. Nu ii placea sa fie contrazisa sau sa ii spuna cineva ca nu are dreptate. Cand eram studenta mi-a spus sa ma duc mai des pe la ea, de fiecare data imi dadea bani la plecare, fara sa ii cer si fara sa ma vait ca nu am sau nu imi ajung. Nasica stia. Odata mi-a dat o suma frumusica si mi-a spus sa ma duc in oras si sa imi cumpar o bijuterie, atunci, chiar in ziua aia, ca sa vada ce mi-am ales.

Oameni ca ea, cu parti rele si parti bune, oameni pe care nu stii cum sa ii iubesti si sa ii dezaprobi in acelasi timp, sunt oameni care stiu sa iubeasca.Cand si daca un astfel de om te iubeste, este total, complet, fara explicatii, fara sa iti arate cu degetul ce defecte ai. Chiar daca se poarta mizerabil cu restul lumii din jur.

Oamenii buni ajung in Rai. Oamenii interesanti nu ajung acolo.