Closca si puii (dupa caz puiul)

Perioada sarbatorilor pascale e un prilej excelent de a te revedea cu rudele si cu o gramada de prieteni. De asemenea e un prilej excelent de a te pune la curent cu ultimele barfe :) si noutati. Chiar si un simplu telefon te poate aduce la zi in multe privinte. Eh, si cine a zis vreodata ca nu-mi place barfa?

Deci am fost foarte ocupata de sarbatori, acum pot sa diger in liniste informatiile si sa trag concluzii. Si am tras cateva. Iata una dintre ele ...

Exista anumite femei, mame de baieti, care par a-si fi propus drept scop suprem in viata distrugerea oricarei sanse de fericire viitoare a propriilor fii. Fiindca cum altfel s-ar putea explica atitudinea lor distructiva incepand inca din copilarie?

De cate ori nu ati auzit cate o mama spunand baiatului ei ‚tu pentru mine vei ramane mereu un copil, copilul meu’? Eh, asta e inceputul, pare destul de nevinovat, dar in realitate nu e asa.

Replica aceasta anihileaza dorinta de maturizare, oferind senzatia confortului parintesc permanent. Gresit. Foarte gresit. Fiilor ar trebui sa li se spuna permanent ca nu mai sunt niste copii, ca trebuie sa se maturizeze, sa se descurce singuri, sa fie independenti si sa gandeasca pentru sine. Adica ar trebui lasati sa se descurce singuri, sa devina barbati.

Ce femeie pe lumea asta si-ar dori ca partener de viata un individ cocolosit de mama sa pana peste poate, clocit si mamos, incapabil sa faca nimic de unul singur si in permanenta dependent de sfatul parintesc? Care fuge repede la fusta mamei dupa sustinere morala si ajutor imediat ce da de greu? Cu siguranta ca nici una dintre mamele de baieti cocolositi nu s-ar fi casatorit ea insasi cu un specimen similar.

Mamele acestea nu pot pricepe cum de feciorii lor arat de minunati nu isi pot gasi fericirea, evident nicio fata nu e destul de buna pentru ei. Si daca cumva reusesc totusi sa se casatoreasca, nu pot intelege pe urma nemultumirea permanenta a sotiilor care s-au captusit cu un sot imatur si copilaros, invatat sa fie baiatul mamei, vesnicul copil.

Parca aud anumite voci (adica imi imaginez ca asa ar zice) replicandu-mi ca atunci cand voi avea proprii copii o sa mi-i cresc eu mai bine. Cu siguranta ca o sa incerc.

Pana atunci nu pot totusi intelege cum e posibil ca anumite femei sa nu observe ca ‚puisorul’ lor a ajuns ditamai barbatul de 20, 30 sau 40 de ani, ca e om in toata firea, ca e ridicol sa il trateze ca pe un prescolar, si ca acesta nu are cum sa ramana o vesnicie un copil. Nu ati fi mai mandre de ei daca ar fi niste oameni descurcareti, trecuti prin ciur si prin darmon, capabili sa faca si sa desfaca singuri orice situatie?

Gandurile acestea mi-au venit dupa ce am facut o comparatie intre o mama cu un baiat de 4 ani pe care il trateaza ca pe un adult si o mama cu un baiat de 27 de ani pe care il trateaza ca pe un copil. Tipul de 27 de ani tocmai a fost parasit de noua lui prietena dupa doar 2 luni de relatie. Smart girl :)